Oare cadem din vina caracterului nostru schimbator de la o zi la alta? Oare nu cadem pentru ca ne luam de prea multe ori viata prea usor, trecem de la un gand la altul, nu avem siguranta adevarului de multe ori, nu mai distingem binele de rau, alegem raul fara a da macar o sansa binelui, ne razgandim din facerea unui bine si calcam stramb pentru ca pur si simplu a face rau, a gresi premeditat nu mai reprezinta o fapta moral-crestina ci un act al mintii laice, al unei inimi fara Dumnezeu? Unde, in viata noastra isi mai fac aparitia valorile crestine? Unde este constiinta noastra? E oare ingropata langa celelalte ganduri suprimate? Am redus la tacere tot ce ne face sa constientizam ca suntem departe de adevar.
Cadem pentru ca suntem slabi. Cadem pentru ca viata noastra nu depinde in totalitate de Dumnezeu. Cadem pentru ca atunci cand simtim ca ne clatinam, nu cerem ajutor. Cadem, si ni se pare absolut normal sa se intample asta. Cadem pentru ca majoritatea oamenilor fac la fel.
Cauza caderii e lipsa echilibrului. Efectul caderii insa, reflecta gradul consecintei produs de cadere. Rezultatul acesteia este acelasi...durere. Unii realizeaza gravitatea caderii, altii mai putin. Ecoul intrebarii De ce? rasuna mereu ca imn in mintea celor cazuti si nimic nu calmeaza durerea mai bine decat atunci cand recunosc cauza caderii si accepta starea in care sunt, cautand ajutor in bratele unui Dumnezeu vesnic.
Bucura-te, tinere, in tineretea ta, fii cu inima vesela cat esti tanar, umbla pe caile alese de inima ta si placute ochilor tai; dar sa stii ca pentru toate acestea te va chema Dumnezeu la judecata.
Eclesiastul 11:9
[Utza Lucaci]